ce parere ai?

Oana Stoica şi Caragiale

Eu în cei 40 de ani de comunism pe care i-am trăit am văzut pe Caragiale pus în scenă în primul rând de Sică Alexandrescu, nu ştiu de ce atâta condescendenţă din partea acestei probabile foarte tinere jurnaliste pentru astfel de formulă regizorală? Singurele montări în altă notă pe care le-am văzut au fost cele ale lui Pintilie cu D’ale Caravalului şi O scrisoarea pierdută a lui Ciulei cu Tipătescu atât cu Caragiu cât şi cu Rebenciuc. Caragiu a reuşit să releve criticii personalitatea lui Tipătescu, diferită de cea clasică, că era amoral, corupt, etc. Toate aceste puneri în scenă noi respectau textul lui Caragiale. Este adevărat că  Pintilie a forţat nota până la grotesc în De ce trag clopotele Mitică, dar acel film nu mai era Caragiale, era Pintilie!

Abia acum după Revoluţia din ’89, cei din generaţia mea şi toţi cei maturizaţi în comunism  am avut revelaţia actualităţii lui Caragiale. Încurajate, probabil, în rău de experimentul lui Pintilie am văzut două experimente cu Conu Leonida faţă cu reacţiunea, idioate şi tembele, cu personaje parazite, inexistente în piesă, în care textul lui Caragiale se pierde printre urlete şi văicăreli. De aceea este important ca regia să nu paraziteze sau să acopere textul caragialian. De curând am urmărit la Piteşti montarea locală de la Teatrul Davila a piesei O noapte furtunoasă. A fost o punere în scenă corectă, doar cu o inovaţie extrem de simpatică, harta periplului lui Jupân Dumitrache, a consoartei Veta şi  cumnatei Ziţa de la Iunion înapoi pe strada Catilina. Am avut astfel revelaţia că locurile sunt exact în centrul oraşului Bucureşti, amintind de Sf. Ilie Gorgani, biserică cu o anume celebritate ulterioară şi trecerea peste podul Izvor a Dâmboviţei.

Aşa că eu, probabil mai conservator prefer punerile în scenă clasice, normale în care să aud cum rămânem toţi români ….mai mult sau mai puţin oneşti!

Mâncarea americană a lui Codrin Liviu Cuţitaru

Experienţele culinare ale domnului Cuţitaru le-am repetat şi eu în cele câteva vizite pe pământ american. Este adevărat că acolo am mâncat un excelent muşchi de vită la grătar, este adevărat preparat de argentinieni, că l-am descurajat pe un amic care a dorit să mănânce cârnat de la supermarket prăjit în bucătăria unde eram la bursă şi a fost foarte dezamăgit, avea gust dulce de maple juice! Mai nou o familie cu care soţia este prietenă a fost pentru prima oară la New York de Crăciun şi Anul Nou şi au fost extaziaţi de cum arată Big Apple de sărbători. Un singur lucru nu le-a căzut bine, au mâncat doar hamburgeri cu french fries. Prietenul meu newyorkez a râs când i-am povestit asta, el mănâncă doar la restaurante italieneşti unde m-a invitat şi pe mine. În New York spune el că sunt probabil cele mai bune restaurante din lume, dar trebuie să te informezi.

De asemenea, sunt convins că soţia domnului Cuţitaru este o excelentă bucătăreasă, aşa cum sunt renumite moldovencele, aşa că americanii care i-au trecut pragul au fost fermecaţi de mâncarea noastră grasă şi nesănătoasă, dar care vrăjeşte papilele şi creşte greutatea!

Nervii domnului Cristian Ghinea

Şi eu simt cum i s-a urcat sângele la cap domnului Ghinea când vede că premierul Ponta vinde un program de austeritate şi lumea nu zice nici mâlc, chiar dacă pe ici pe colo opoziţia, câtă mai este, mai ridică vocea. Păi este exact invers la felul în care domnii Băsescu şi cu Boc au lansat măsurile raţionale de austeritate a fost complet iraţional şi   a trezit o largă opoziţie.

Dar, precum spunea Farfuridi s-o luăm de la plebicist!

Astă vară liderii USL au declarat nişte nerozii, iar suporterii lui Băsescu şi ai, vezi Doamne, democraţiei s-au grăbit să răspândească informaţii care mai de care mai gogonate şi dăunătoare, nu USL, ci în primul rând democraţiei din România. Pentru că tot ce s-a petrecut în vara trecută a fost  până la urmă conform Constituţiei şi în cadrul instituţional. Cum spune şi domnul Boia n-a fost niciun puci, puci este când puterea constituţională este schimbată prin forţă cu niscai militari şi tancuri pe străzi. Este adevărat că procedurile de schimbarea a preşedinţilor Camerei şi Senatului s-au petrecut fulgerător, la fel şi cu suspendarea preşedintelui. Cu toate că aceste proceduri erau conform legii şi apoi Curtea Constituţională s-a exprimat fără constrângeri, rapiditatea schimbărilor a surprins străinătatea şi ni s-a ordonat un referendum de demitere cu prag de 50%. Aceasta este un procedeu absolut nedemocratic, în condiţiile în care acest 50% este cam neclar nu numai în România, ci cam peste tot. Apoi se putea presupune probabilitatea aproape sigură a boicotului susţinătorilor domnului Băsescu. Dacă tot murea de grija demiterii prea simple a domnului Băsescu, Barosso putea cere autorităţilor române ca acest referendum să fie valabil, dacă numărul celor care votează demiterea să fie mai mulţi decât cei care l-au votat preşedinte. Acestea sunt cifre mult mai precise, în condiţiile în care nu era clar numărul celor care votează. Asta a trezit şi ezitări din partea CCR care a pregetat validarea imediată a rezultatului referendumului. Probabil că rezultatul atât de net al votului anti-Băsescu a cam zdruncinat prejudecăţile celor din UE şi mai ales că rezultatul alegerilor parlamentare a confirmat acest trend. Atunci în vară şi apoi la alegerile parlamentare s-au exprimat cu insolenţă unii analfabeţi sociologici care au vorbit de o majoritate tăcută care vrea altceva. Aş aminti că majorităţi tăcute au existat în România doar în vremea comunismului, pentru că atunci erau miliţia, securitatea şi mai ales partidul care băgau pumnul în gură cetăţeanului. În democraţie ai dreptul şi putinţa de a te exprima. Cine nu se exprimă nu există, nu are păreri! De aceea în sondaje există şi non răspunsuri, în condiţiile în care, în fine, sondajele au fost mult mai precise la ultimele alegeri parlamentare. Procentul mare al neparticipării românilor are explicaţii. Cel mai mare procent este al celor pe care sărăcia în care trăiesc îi fac neinteresaţi de alegeri. Se confirmă asta şi la curiosul test electoral din 2011 de la judeţul Neamţ, unde numărul celor care au votat candidatul PDL a fost mult mai mare în condiţiile în care USL a fost votat de acelaşi număr de votanţi din 2008. Voturile în plus au fost obţinute de la aceşti alegători mobilizaţi de Pinalti prin mijloace specifice.  Apoi mai există un număr destul de semnificativ de oameni care nu votează pentru că ei cred că nu pot influenţa rezultatul alegerilor, dovedind o slabă educaţie civică şi este trist ca aceştia sunt mai ales tineri.

Şi acum un ultim cuvânt despre justiţie, este cel mai nereformat sector al societăţii româneşti. Judecătorii au nostalgia primilor secretari care le dădeau sentinţa, iar procurorii duc dorul securităţii care le justifica urmăririle penale. În cazul Adrian Năstase s-a făcut dreptate, dar nu justiţie! Este o condiţie necesară dar nu suficientă. Dumneavoastră aveţi încredere în DNA, eu nu am, în condiţiile în care astă vară procurorii DNA alergau ţăranii, ca pe vremuri la colectivizare să dea declaraţii că au falsificat rezultatul referendumului, în loc să facă dosare pentru toate hoţiile şi jaful ultimilor ani, când infractorii, autori de tot felul de inginerii financiare râd de noi la televizor.

Dirijorul spaniol Octav Calleya a venit pentru prima oară la noi la Piteşti. Dirijorul Octav Calleya aflăm că estenăscut la Chişinău, având bunici la Pietroşani,  Argeş. Calleya a părăsit România la 30 de ani şi iată ca revine în acasă unde a mărturisit că a copilărit.

Dirijorul ne-a oferit în prima parte a concertului trei uverturi.

Prima uvertură a  fost cea la Vecerniile Siciliene a lui Giuseppe Verdi. Aş face comentariul că traducerea în româneşte a titlului operei este nefericită, mult mai corect ar suna Vesperalele Siciliene ca în italiană!  Opera se referă la revoltele siciliene din a doua jumătate a secolului al XIII-lea împotriva lui francezului Robert de Anjou pretendent al tronul Siciliei.

A urmat uvertura la opera Rienzi de Wagner. Este o operă de tinereţe unde personajul principal este un fel de dictator al Romei din secolul al XIV-lea.

Aceste piese cu teme istorice italiene au fost dedicate aniversării naşterii acestor doi titani ai muzicii acum 200 de ani.

Ultima uvertură este celebra Leonora 3 la opera Fidelio a lui Beethoven.

În partea a două a concertului Octav Calleya ne-a oferit un program de muzică spaniolă.

Prima piesă a fost una celebră Adagio din Concierto de Aranjuez pentru chitară şi orchestră cu solistul local Eduard Leaţă. A urmat compozitorul naţional spaniol Manuel de Falla Pantomima şi Dansul focului din baletul Amorul vrăjitor, alte piese foarte cunoscute.

În final am ascultat două Zarzuela: Dansul focului de Pablo Luna şi Intermezzo din La boda de Luis Alonso de Jeronimo Jimenez.

A fost o seară frumoasă şi plăcută.

De câtva timp citesc despre problema asta în presa locală. Ziariştii argeşeni, piteşteni au intrat în agitaţie. S-a vorbit mult despre felul în care vor fi făcute, premierul Ponta a propus iniţial regiunile istorice ale României. În acest caz am avea trei regiuni mari: Muntenia, Transilvania şi Moldova, trei regiuni medii: Oltenia, Banat, Dobrogea şi două sau trei mici: Crişana, Maramureş şi eventual Bucovina. Se pare că între timp probabil pe baza acestui criteriu de populaţie s-a decis să menţină cele 8 regiuni de dezvoltare. Şi în acest moment jurnaliştii noştri au intrat în criză, vor neapărat să devenim capitală a regiunii Muntenia. Această regiune ar urma să cuprindă următoarele judeţe: Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa,  Teleorman.  Dacă stai şi te uiţi la poziţionarea geografică, singurul oraş care ar corespunde capitalei este Bucureştiul care nu-i parte a regiunii dar este capitala României. Aş că normal aici s-ar putea poziţiona centrul politic al acestei regiuni. Celelalte două oraşe cu pretenţii sunt Ploieşti şi Piteşti ar putea obţine unul sediul financiar şi altul cel economic. Dar cu părere de rău pentru domnul Golescu de la cotidianul Argeşul, Piteşti este excentric plasat pentru capitala acestei entităţi regionale, chiar dacă  este la capătul autostrăzii din Bucureşti, dar departe şi de Slobozia, Călăraşi şi Giurgiu. Din punctul de vedere al apropierii Ploieşti stă mai bine având acum, conexiune prin autostrada de la Bucureşti.   Ploieşti este din acest punct de vedere mai bine plasat, fiind oarecum la mijloc şi este aproape dublu ca populaţie. Eu sunt de loc din Ploieşti şi locuiesc de aproape 40 de ani în Piteşti şi din acest motiv mi-ar conveni ca să fie  aici la Piteşti. Doar argumentul economic al Daciei ar atârna greu la o astfel de decizie. Dacă această capitală administrativ s-ar stabili prin votul reprezentanţilor şanse mari de tot Ploieştiul l-ar avea.

Dar geografia califică mai bine Ploieşti, dacă nu se acceptă Bucureştiul ca sediu administrativ spre regretul meu şi al domnului Golescu!

Dar să nu fim trişti vor fi şi alte capitale de judeţ care nu se vor califica pentru acest rol administrativ şi au o pondere istorică şi economică mai mare. Ca de exemplu pentru regiunea Oltenia este clară Craiova pentru centrul administrativ, Banatul are Timişoara, Ardealul de nord are capitala la Cluj oricât s-ar lamenta Blaga şi Oradea. Complicat este pentru Ardeal centru, care este de departe cea mai urbanizată  regiune, dar opinez că Braşovul, chiar excentric are cele mai mari şanse fiind şi nodul de comunicaţii cel mai important din zonă. În fine pentru regiune de sud est succesul l-ar avea Constanţa că este la mare, iar în Moldova, vor nu vor unii rămâne centrul administrativ la Iaşi.

Comentariu la cartea lui Lucian Boia: De ce este România altfel?

Ca să răspund rapid la întrebarea care mi-am pus-o în titlu, după ce am citit cartea lui Boia şi comentariile trezite de carte ar fi să mă pun în postura rabinului din Buhuşi să spun că toţi au dreptate!

Am citit-o cu plăcere şi interes în vreo două ore.

Argumentele lui Boia nu pot fi negate, dar unele sunt cel mult complementare, sau omit alte dovezi.

Primul comentariu care-mi vine la îndemână şi pe care l-am citit despre carte a fost cel al lui Cristian Ghinea, care spune că este o carte scrisă la nervi. Dar Cristian Ghinea comite o enormitate spunând acest lucru, un articol, cum mai scrie dumnealui se mai concepe la nervi, dar o carte, chiar doar de 124 de pagini cu totul, nu! Pentru că şi opiniile mele pot fi scrise la nervi, dar pentru a comite acest eseu Lucian Boia a trebuit să se documenteze şi să-şi strunească cumva nervii.

Chiar dacă nu am acces încă la Schimbarea la faţă a României, din comentariul Martei Petreu am reţinut o propoziţie scrisă de Emil Cioran extrem de dureroasă pentru noi: “România este mai mult o chestiune de geografie decât de istorie“!

Limbă română este cea mai puţin latină, dar are un argument fundamental privindu-i latinitatea, omis cu intenţie de Lucian Boia. Este limba română singura care-şi afirmă prin nume descendenţa, inclusiv dialectul ar(o)mânesc al originii de populaţie dacă nu romană, măcar romanizată. Are multe slavisme, a avut mai multe, dar nu poate fi considerată slavă. Orice s-ar spune, bulgarii, ruşii, ucrainenii, polonezii, cehii, slovacii şi ex-iugoslavii au un idiom comun cu care pot conversa. Noi am fi mai puţin latini, dar uite că opţiunea căpşunarilor a fost în primul Italia şi apoi Spania, argumentul foarte solid fiind şi uşurătatea de a învăţa limbile băştinaşilor,  comparat cu instalatorul polonez care trebuit  să se răspândească prin tot Occidentul.

Intrăm mult mai târziu ca entităţi statale, de abia în secolul al XIV-lea, când deja se consumaseră două imperii bulgare şi unul sârbesc. Praful s-a ales de ele, otomanii înghiţindu-i şi transformând Bulgaria şi Serbia în paşalâcuri timp de 5 secole, la fel au păţit şi grecii cu măreţul Constantinopole. În acest context principatele române de la Dunăre şi-au păstrat o brumă de autonomie, pe care vecinii au pierdut-o, inclusiv regatul maghiar, doar principatul Transilvaniei rămânând cu un statut similar cu al principatelor extra-carpatice.

Faptul că elita românilor, în primul rând boierii au vorbit pe rând medio-bulgară, apoi greceşte, iar în secolul naţionalităţilor franceza nu-i o singularitate în context european. Bulgara veche a supravieţuit în biserică şi datorită marii boierimi slave, anterioare  formării principatelor române, Reforma adoptată de ungurii a determinat introducerea limbii române şi la românii ortodocşi în biserică. Consiliul de Coroană convocat de regele Carol Întâi, din vara lui 1914, pentru stabilirea opţiunilor de neutralitate a României vechi faţă de Războiul Mondial a fost ultimul eveniment politic în care participanţii au folosit limba franceză.

În secolul al XVIII-lea, aristocraţia maghiară şi cea cehă erau germanofone, prinţul Eszterhazy nici nu ştia ce este când îl avea la curtea sa princiară pe clasicul austriac Haydn. La curtea daneză se vorbea germană şi la cea suedeză la fel. Invers la sudul Balticii, în Prusia Frederic cel Mare vorbea nemţeşte doar cu calul, la curtea sa se folosea franceza. Şi în vecinătate, la curtea poloneză sau la cea imperială rusă, la Petersburg aceeaşi franceză era limba uzuală, fapt care ulterior a franţuzit boierimea moldoveană şi cea muntenească. Aceeaşi franceză era limba curţii Bourbonilor spanioli. Probabil doar la curtea engleză limba ţării devenise limba aristocraţiei renunţându-se abia prin secolul al XV-lea la franceza de rigoare, de unde şi deviza monarhiei Albionului este: Dieu at mon droit. Cea mai mândră şi respectabilă monarhie europeană are deviza în limba duşmanilor tradiţionali, de peste Mânecă.

Despre Mihai Viteazul, demitizat de Lucian Boia sunt de altă părere! Nu avea conştiinţă naţională, dar cum spune şi Boia era un om al afacerilor, era cultivat, vorbea câteva limbi străine, a fost un prinţ al Renaşterii, deci proiectele sale erau probabil influenţate de Machiavelli şi Cezar Borgia. A înfiinţat Mitropolia ortodoxă la Alba Iulia pentru coreligionarii transilvăneni, deci măcar conştiinţa religioasă o avea. Demitizarea acestui personaj istoric a dat apă la moare la anumiţi politicieni unguri din Ardeal. Unul susţinea neghiobia că proiectul lui Mihai Viteazul îl realizase anterior un principe Bathory, căruia i s-a închinat Mihai. Mihai Viteazul a urmat tradiţia vasalităţii la regatul maghiar, dar spre deosebire de alţi domnitori valahi, a decis că poate deveni principe  al Transilvaniei, înlăturându-l pe Bathory, la fel a făcut şi cu voivodul Moldovei.  Proiectul ăsta n-are legătură cu naţionalismul românesc ulterior, dar măcar poate fi considerat renascentist.

Cred că toate naţiunile mici sunt altfel, fiecare în felul ei, toate îşi construiesc mituri, toate se reinventează în secolul naţionalismului. Am fost martor la eforturile unui stat nou, fără nicio tradiţie istorică cum este Slovenia. Şi-au inventat moneda tolar, la care au renunţat pentru Euro, îşi inventează poeţi, eroi şi patrioţi, când, în trecut elita slovenă fusese germanofonă, oraşele slovene erau germane până în 1918, capitala se numea Laibach, doar zona rurală era slavă.

Unde îi dau dreptate lui Lucian Boia este în analiza necruţătoare făcută epocii postdecembriste. România democratică a pornit cu minciuni, cu povestea teroriştilor, cu acomodarea românilor la  comunismul care a influenţat şi evoluţia României în revenirea sa europeană. În acest sens întâmplările din vara trecută sunt văzute obiectiv. Băsescu este un autoritar, un populist mincinos care a citit condamnarea comunismului ca regim criminal şi ilegitim, el fiind produsul exemplar al acestui regim. Deci n-a fost nici puci, dar n-a prea fost nici tiranie! Asta a scos din minţi pe martorii lui Băsescu, pe intelectualii cu conştiinţa vândută pe care i-a obligat să se uite în oglindă şi nu le-a plăcut. Şi aşa pentru un Andrei Cornea, în logica sa bolşevică, Lucian Boia este un indezirabil.

Şi eu am trăit aceeaşi mare frustrare pe care a avut-o şi Lucian Boia atunci când Victor Ponta a primit ordine scrise de la Barosso. Ar fi îndrăznit preşedintele Comisiei Europene să facă acest lucru cu prim ministrul polonez, sau  să-i facă asemenea hârtii sulfurosului nostru vecin, Viktor Orban?

În trecut intelectualitatea românească a trecut lejer de la carlism la legionarism şi apoi la admiraţia lui Antonescu, pentru ca, în final să devină fără scrupule mari susţinători ai comunismului. Lucrurile se repetă, conştiinţa intelectualului român este ieftină, se vede şi azi!

Să ştiţi că-mi vine greu să scriu despre Crin Antonescu pentru că sunt sigur că voi fi automat calificat de partizanat.

Crin Antonescu este violent criticat în media pentru diverse defecte şi mai ales pentru inconsistenţă, superficialitate, comoditate. Admit că ar fi exacte şi-l descriu realist pe omul politic aflat acum în fruntea PNL. Nu discut mizeriile scrise pe forum.

L-am văzut astă seară la Realitatea TV, deci într-un loc lipsit de plasa protectoare care ar fi Antena3, cum observa maliţios doamna Alina Mungiu Pippidi. Şi ca de obicei, când este prezent  la televizor a fost convingător, pertinent şi interesant.

N-am fost de acord cu el  doar când a spus că sistemul parlamentar ar fi periculos, că ar concentra prea mari puteri la primul ministru în acest caz şi că ar dispune arbitrar de ele, în ipoteza unui Traian Băsescu. Este adevărat că primul ministru are puteri discreţionare, dar are şi o mare problemă, poate fi oricând demis prin moţiune de cenzură în Parlament!

Cele mai interesante a fost calificativele date foştilor preşedinţi începând cu Nicolae Ceauşescu, până şi lui i-a găsit două calităţi: buna politică externă, când Washingtonul şi alte capitale europene erau atente la ce spunea Bucureştiul şi încăpăţânarea personajului care din păcate ne-a dus în rău. Este interesant că el a detectat tentativele lui Constantinescu ca prim preşedinte jucător, în timp ce Iliescu simboliza puterea incontestabilă, iar acum apreciază capacitatea bătrânului om politic  de a se abţine să se ţină de capul lui Ponta.  Cât despre Băsescu i-a admirat marile calităţi de iscusit om politic pe care însă le-a folosit în sens rău. Mă întreb dacă acest foarte versat om politic ar fi în stare să spună vreo vorbă bună despre adversari. Pentru că ştiu că atunci când vorbeşte bine de cineva este ca să facă ceva care să facă rău altora, din păcate!

În pofida acestor critici Crin Antonescu are nişte reuşite incontestabile. A fost suficient de convingător cu Victor Ponta să agreeze la ideea reunirii celor două partide în USL ca forţa capabilă să dărâme regimul Traian Băsescu. A reuşit ca PNL să devină important şi pe plan local acum partidul având 13 consilii judeţene. PNL după alegerile parlamentare din 9 decembrie se află din nou în categoria partidelor mari având în jur de 28% care creează partidului noi provocări, dar şi o reorganizare pentru a face faţă acestor provocări.

În acelaşi timp Crin Antonescu a reuşit să creeze o asemenea animozitate din partea lui Andrei Chiliman care are probabil alte motivaţii pe care le afirmă acesta. Şi asta pentru că ştiu din experienţă cum a fost cu ceilalţi lideri ai acestui partid. Crin Antonescu nu este dispus să facă anumite compromisuri cu unii din puternicii partidului. Ştiu cât de discreţionar dispunea Radu Câmpeanu de partid, lucru care l-a dus la dezastru. Apoi următorul lider important a fost Valeriu Stoica, care s-a impus prin combinatoristică, ameninţări şi şantaj în pofida lipsei de carismă. Are marele merit că s-a retras când şi-a dat seama cât de impopular este. Teodor Stolojan a fost un lider de vreme rea. Deciziile importante le luau alţii în partid care l-au înlăturat pentru ca în 2004 Traian Băsescu să devină candidatul prezidenţial câştigător. În fine Călin Popescu Tăriceanu a devenit conjunctural liderul PNL. A reuşit să fie un foarte bun prim ministru, poate cel mai bun, a beneficiat de o situaţie economică favorabilă. Ca lider a fost slab, a negociat puterea cu persoane influente din partid. În fine este clar că cel mai puternic lider al PNL şi că nu prea face compromisuri cu ceilalţi lideri ai partidului. Asta este explicaţia contestării vehemente a lui Chiliman.

Nu pot să înţeleg de ce trezeşte ura şi dispreţul unor intelectuali, ce are acest politician rău faţă de alţii?

Singurul lucru care îl pot explica pentru această respingere cvasiunanimă este că politicanul Crin Antonescu este detestat pentru că posedă calităţile intelectuale cu care îi provoacă de la egal la egal pe aceşti intelectuali şi din acest motiv îi preferă pe alţii mai din topor, însă pricepuţi să le gâdile orgoliile!

Comentariu pentru Dilema veche

Prima mea vizită la Munchen nu mi-a făcut o impresie grozavă despre oraş. Explicaţia stă în faptul că veneam în Munchen după 2 zile de vizitat Praga. Praga este un oraş bijuterie cu arhitectură medievală şi modernă care îl fac încântător. Aşa că în comparaţie Muncheul părea un oraş oarecare. Am ajuns dimineaţa după o noapte de călătorie cu trenul de la Praga. Lângă gară m-am oprit la recepţia unui hotel ca să-mi dea lămuriri unde se află Alte Pinakotek. Un tânăr amabil mi-a oferit o hartă a oraşului şi m-a întrebat de ce nu aş vizita Neue Pinakotek?! După mai multe tribulaţii am ajuns la Vechea Pinacotecă unde am trăit o mare dezamăgire, era luni şi celebra galerie de artă era închisă! Aşa că a fost o dezamăgire în plus. Am vizitat câteva locuri din centrul vechi, am ajuns la Viktualienmarkt, Feldherrnhalle - Monumentul eroilor, care mi-a reamintit de cel din Florenţa, de unde este inspirat, Antiksammlungen – monumentele în stil antic grecesc cu colecţii de artă. Ulterior,  am revizitat de câteva ori Munchenul şi oraşul mi-a revelat aspectele sale interesante şi frumoase biserica Fraunekirche cu turnuri jumelate de unde admiri Munchenul de sus, sau vizita la Hofbrau, unde bei halbe (jumătate!!!!) de un kil, mănânci cârnaţi pe varză şi asculţi muzică bavareză. Aici pe lângă palatul regal am ascultat un tenor cu voce deosebită care cânta în stradă acompaniat de un casetofon.

Marea mea revelaţie a fost colecţia de artă a Vechii Pinacoteci, cu vechii maeştri flamanzi, cu Durer, cu maeştrii olandezi. Aici îmi amintesc cu plăcere de faptul că un prieten avea un gol de memorie privind o imaginea unei frumoase femei dintr-un tablou aflat în această galerie de artă. Provocat, am început să fac cercetări pe net convins că este dintr-un tablou aparţinând lui Rogier van der Weyden. Şi am găsit într-adevăr că aparţine acestui pictor, din altarul Sfintei Columba, pe voletul drept, unde Isus este prezentat la Templu, iar această frumoasă femeie este slujnica Fecioarei. Vă invit dacă ajungeţi la Munchen să vizitaţi neapărat această galerie şi să admiraţi acest tablou.

Citesc lucruri tot mai ciudate şi puţin credibile despre ICR. Opinia mea este că acest ICR condus de Horia Roman Patapievici a avut o parte la lumină şi altă parte în zona crepusculară. Partea care era publică organiza concursuri de promovare a culturii române. După gustul meu se cam promova un anumit tip de cultură de elită sau  de experiment. Altfel nu îmi explic cum de a ajuns acea expoziţie de street art la New York, care a trezit un mare scandal, la noi şi printre anumiţi români din diasporă. Un prieten newyorkez mi-a explicat că la ICR vin în primul rând români cu nostalgii de patrie care se pare că nu prea gustă experimentul. El mi-a spus că manifestările ICR au un ecou foarte limitat, cu toate că în ţară sunt vândute ca mari manifestări de răsunet. Pentru acea expoziţie cu scandal ICR a acţionat ca un PR pentru artiştii respectivi, care ar fi obţinut angajamente la teatre de pe Broadwway. Pe de altă parte au fost promovaţi în străinătate scriitori tineri, despre care nu mă pot exprima, dar nici critici literari congeneri nu sunt prea entuziasmaţi. Nu ştiu care este valoarea lor, din literatura română de azi am citit pe cei care-i ştiu, cum este Gabriela Adameşteanu. Pe de altă parte eu romane citesc de scriitori străini, cei de acasă nu-mi inspiră multe încredere. Prefer pe Houellebeque, Aamelie Nothomb, Nick Hornby. Pentru aceşti tineri scriitori ICR este o ocazie de a ieşi prin străinătate cu servicii plătite. HRP era ofuscat de lipsa de recunoştinţă a acestora şi reacţiile la schimbarea conducerii ICR i-a trezit în perspectiva că bunăvoinţa de la ICR ar putea dispărea. Acest lucru este mărturisit şi de articolul Simonei Sora din ultima  Dilemă veche, numărul  466. Dacă toate acestea se petreceau la lumina zilei, exista şi un pumn de privilegiaţi care nu trebuiau să dea concursuri pentru a beneficia de rezidenţe externe sau PR. Printre beneficiarii acestei părţi crepusculare a ICR se numără scriitorul Mircea Cărtărescu. Nu am văzut o mai mare disjuncţie între realitate şi felul în care vede realitatea socială acest scriitor. În ultima Românie Literară Adrian Alui Gheorghe îi ia,  extrem de cavalereşte, apărarea lui Mircea Cărtărescu. Dar nici acest  nobil scriitor nu vede că lui Cărtărescu nu i se reproşează opera literară, ci opiniile sale politice în răspărul agendei publice. Cărtărescu are o viziune swiftiană asupra României, dacă ar fi făcut-o într-un roman era literatură, altfel este părerism obişnuit blamabil şi amendabil într-o democraţie. Cele mai de neacceptat poziţii le ia Vladimir Tismăneanu, opiniile lui sunt pamflete ce depăşesc iraţionalul şi intră în zona patologiei clinice. Eroarea care s-a făcut cu Vladimir Tismăneanu a fost că perfidul Traian Băsescu i-a oferit coordonarea studiului privind condamnarea comunismului din România. Până atunci Tismăneanu fusese un merituos analist al fenomenului comunist din România, cu avantajul unei viziuni din interior, dat fiind apartenenţa familiei sale la nomenclatură comunistă. Acest lucru i-a dat un dram de nebunie, Tismăneanu chiar se crede anticomunist şi victimă a regimului comunist din România. Acest sentiment pe care-l mai împărtăşeşte alt fiu al nomenclaturii, Andrei Cornea, brusc devenit un ardent om de dreapta. Domnii Tismăneanu sau Cornea se pot legăna în iluzia că găsesc suficienţi fraieri să-i creadă, din acest motiv aroganţa şi neruşinarea unor astfel de opinii trebuie imediat cenzurată. Faptul că domnul Tismăneanu are neobrăzarea să-i facă pe alţii turnători la securitate din poziţia în care se afla în România, care i-a permis să părăsească nestingherit ţara cu un paşaport şi să ajungă în America mi se pare de o ticăloşie maximă, faţă de prieteni de ai mei care au plecat de aicifie riscând-şi viaţa, fie îndurând hărţuieli şi agresiuni ale securităţii, ei sau familia lor. Cum alt personaj de care am aflat că a făcut parte din conducerea ICR la propunerea lui HRP, anume Sorin Ioniţă. Acest sfertodoct plin de ifose şi precar a fost împins în faţă de Alina Mungiu şi apoi preluat de intelectualii lui Băsescu. Sorin Ioniţa s-a făcut de râs declarându-şi pretinse cunoştinţe muzicale, declarându-l pe W. A. Mozart modelul capitalismului liberal, pe acest geniu al muzicii care a murit sărac şi înglodat în datorii, fiind îngropat la Cimitirul săracilor. Mai deunăzi expertul în toate declara sentenţios că eforturile Institutului Cultural Chinez sunt în zadar. Idiotul ăsta nu a auzit că ultimul premiu Nobel a fost luat de un scriitor chinez.

Noul preşedinte ICR, Andrei Marga devine şi el controversat, a făcut nişte concursuri de angajare personal la ICR din străinătate şi după ce a trezit suspiciuni de nepotism şi reacţii al celor care nu au fost selecţionaţi, l-a călcat pe coadă şi pe Titus Corlăţean, nesăratul ministru de externe, care crede că intrat pe tarlaua lui.

Cert este că domnul Pleşu sau alţii ca el vor pierde rezidenţele prin Germania sau prin  alte locuri plăcute ochiului şi stomacului, oferite cu generozitate de fostul ICR al lui Patapievici.

Muzica vine din Banat

Am opus acest subtitlu pentru că invitaţii filarmonicii piteştene veneau din Banat, dirijorul Radu Popa şi soliştii Cosmin Bălean.

Concertul a debutat cu superbul Adagio din baletul Spartacus de Aram Haciaturian, pe care o ascultam la serialul englezesc Linia Maritimă Onedin. Am înţeles apoi de ce s-a cântat pentru că dirijorul Radu Popa l-a introdus pe colegul său de filarmonică Cosmin Bălean care ne-a cântat la un instrument special armenesc foarte vechi, duduk. Este la fel de vechi ca poporul armenesc şi este un fluier dar carea are un sunet special care aduce cu un flaut. Cosmin Bălean ne-a interpretat, culmea, melodii româneşti. Prima a fost melodia populară Mociriţa, şi apoi două melodii scrise de Tiberiu Brediceanu, prima Hora lentă, şi apoi Brâul care aducea mult cu un ceardaş. De fapt domnul dirijor Popa a fost prezentatorul concertului conversând cu spectatorii.

Cosmin Bălean

A urmat un tango  El dia que me quiera de Carlos Gardel. Şi apoi a urmat Doru

Doru Roman

Roman solist la percuţie, xilofon, marimba, şi alte instrumente asemănătoare care a interpretat acompaniat de orchestră Rain dance de Alice Gomez.

Orchestra condusă de Radu Popa a interpretat apoi două melodii una dintr-un film de Nichita Mihalkov Final Tango şi apoi Vals din suita Masquerade tot de Aram Haciaturian.

După pauză acest frumos concert popular a continuat şi am ascultat spicuiri din Fantoma de la Operă, muzicalul lui Andrew Lloyd Weber  şi For love one can die de Ennio Moriconne şi Cancan de Offenbach.

A urmat apoi melodia jazzmanului Leroy Anderson Sandpaper Ballet. Ea a fost întreruptă la un moment dat de doi meseriaşi, erau Cosmin Bălean şi Doru Roman deghizaţi în instalatori care au acompaniat orchestra cu glaspapirul dat pe o şipcă de lemn. Cei doi solişti au fost din nou prezenţi cu instrumentele lor la Dansul tradiţional irlandez. şi la Lonely Sheperd a lui James Last inspirat din muzica lui Gheorghe Zamfir. Dirijorul a dedicat următoarea melodie Luminile oraşului de Charlie Chaplin oraşului Timişoara primul luminat electric din Europa.

A urmat un moment comic cu o doamnă secretară acompaniată de directorul Doru Coman în melodia Typewriter tot de Leroy Anderson.

În final Cosmin Bălean şi Radu Roman au interpretat acompaniaţi de orchestră melodia grecească Millise mou.

A fost o mare bucurie pentru public să asculte orchestra şi pe cei trei bănăţeni.

Azi 15 ianuarie 2013 s-a sărbătorit în România Ziua Culturii Naţionale ocazionată de ziua de naştere a lui Mihai Eminescu.

Teatrul Davila ne-a făcut surpriza unui spectacol omagial Eminescu. Invitatul special al spectacolului  a fost actorul Ilie Gheorghe de Craiova. Am avut o mare revelaţie, în galeria de mari recitatori dragi mie: Ion Caramitru, Florian Pittiş îl am acum şi pe Ilie Gheorghe. Timp de aproape o oră domnul Ilie Gheorghe ne-a recitat din Scrisoarea a III-a , din Glossă, din Luceafărul, intercalând texte jurnalistice eminesciene de o sfâşietoare realitate. Obiceiurile ticăloase ale politicienilor de acum 140 de ani mor greu şi le regăsim şi azi.

Programul a continuat cu unul muzical în care Andra Bivol Costea a interpretat lieduri pe versuri eminesciene şi apoi de coruri interpretate de Ars Nova corala noastră de aici. M-a deranjat actriţa care a prezentat intrările care nu ştie cum se pronunţă teatrul unde este artistă pronunţând cu accent greşit Davila care are accentul corect pe ultimul a.

Acum aerul spectacolului mi s-a părut cam provincial şi festivist, amintindu-mi de spectacole din vremuri apuse ideologic.

Publicul era  compus din bunici şi nepoţi  în mare majoritate.

Un film istoric danez care candidează la Oscar. Este povestea de dragoste dintre regina Caroline Matilda (frumoasa suedeză Alicia Vikander) prinţesă englezoaică, soţia regelui Christian al VII-lea şi medicul Struensse (Mads Mikkelsen, faimosul le Chifre din Casino Royale) ajuns prim ministru al Danemarcei. Struensse câştigă încrederea regelui Christian care avea probleme mari de sănătate mintală şi iniţiază ca ministru un program iluminist care face din Danemarca prima ţară a unor reformelor menite să dea largi libertăţi civice în secolul al XVIII-lea. Germanul Struensse devine extrem de impopular în aristocraţia  daneză şi, finalmente este acuzat că are o relaţie amoroasă cu regina, este arestat şi decapitat. La rândul ei regina este exilată în Germania. Fiul lui Christian al VII-lea, Frederick preia puterea printr-o lovitură de stat continuând reformele doctorului Struensse, desfiinţează iobăgia şi creează o clasă de fermieri care fac din Danemarca una din cele mai avansate agriculturi europene. Ştiu că Bogdan Murgescu a folosit în comparaţia dintre România şi alte ţări pornind din secolul al XVIII-lea Danemarca din acea vreme. Cred, totuşi, că este o comparaţie excesivă. Şi pe mine m-a mirat cum de a luat în calculele istorice această mică ţară Danemarca. Danemarca nu era de loc o ţară mică. Ea este vatra faimoşilor vikingi care au invadat Anglia, Normandia, au navigat în Marea Mediterană cucerind Sicilia şi ajungând la Constantinopole. Danemarca medievală supunea toată Scandinavia, Norvegia, Suedia cu Finlanda şi Estonia.  În secolul al XVIII-lea după ce a fost învinsă de noua mare putere nordică Suedia, deţinea încă Norvegia şi comitatele germane Schlewsig Holstein. Danemarca avea o poziţie strategică importantă controlând strâmtorile dintre Baltica şi Marea Nordului.

În prezentarea filmului se face o observaţie foarte interesantă, la curtea regală daneză nu se vorbea limba ţării, ci germana! Probabil că acelaşi lucru era obişnuit la curtea regală suedeză. În schimb pe coasta sudică a  Balticii, Frederick cel Mare, regele Prusiei vorbea nemţeşte doar cu calul, la curtea prusacă franceza era de rigoare, precum şi la curtea regală poloneză, sau la Petersburg. Influenţa franceză în Principatele Române s-a făcut prin intermediul aristocraţiei ruse când ocupau în războaiele cu otomanii locurile noastre.    Franceza se vorbea şi la Madrid la curtea Bourbonilor spanioli. Doar în Anglia la curte engleza luase locul francezei evului mediu. Mai mult, germana era limba Curţii Imperiale Austriece şi a întregii nobilimi din acest imperiu. Aristocraţii maghiari, cehi şi ceilalţi vorbeau germana. Şi al noi la ultimul Consiliu de Coroană al Regatului României din 1914 a decis neutralitate în prezenţa regelui Carol I în limba franceză. Aceasta era limba în care se conversau marii boieri români. Cum se observă limba ţării devine de abia după Primul Război Mondial limba oamenilor politici europeni în mediile lor naţionale.

În continuare cred că în perspectivă limba de conversaţie a europenilor va deveni engleza care face să se înţeleagă între ei în Uniunea Europeană a celor deocamdată 28 de ţări.